Costul banilor proprii

Costul banilor proprii, din punctul de vedere al acestui articol, se referă la banii blocați (în stoc, în marfă nevîndută, la clienți neîncasați) și au asupra lor un risc foarte mare. În special stocul de marfă, chiar și neperisabilă, poate să aibă un risc enorm. (Vom vorbi, într-un articol viitor, despre costul banilor din capitalul propriu.)

Sunt două aspecte aici: costul și riscul. Să le luăm pe rând:

Costul

Banii blocați au un cost de nefolosire. Banii care sunt în cont pot fi folosiți pentru plăți curente sau pentru investiții. Banii care sunt blocați nu pot fi folosiți la nimic. Dacă sunt bani blocați la client, întârziați la plată, și ai nevoie să acoperi o cheltuială, atunci trebuie să te împrumuți de banii ăia (credit, factoring, orice, cert e că e împrumut). Costul banilor devine clar în cazul împrumutului, că este costul băncii. Dacă ai bani să acoperi cheltuiala, costul banilor de la clientul neplatnic este mai abstract, dar există, chiar și prin comparație cu banii împrumutați. Cert este că, în loc ca banii să fie în contul firmei, sunt în contul clientului, iar firma nu-i poate folosi.

Mai mult, dacă clientul anunță firma că va întârzia la plată, atunci e un cost. Dacă, atunci când te bazai că-ți intră banii ăia, nu-ți intră, atunci e alt cost, mai mare.

Similar în cazul banilor blocați în materii prime, semifabricate, sau produse finite. Pentru a transforma produsele cu pricina în bani, produsele trebuie vândute. În momentul vânzării, produsele se duc spre client, iar banii se comportă ca în paragraful de mai sus; din bani blocați în stoc devin bani la client, cu perspectiva (scăzută, sperăm) să devină bani blocați la client. Asta, referitor la costul banilor proprii

Riscul

Banii blocați reprezintă un risc. Banii blocați la client au un risc de neplată, clar. Banii blocați în stoc au, pe lângă riscul de depreciere al stocului (evident, în cazul mărfurilor perisabile, i. e. alimentare), riscul de nevandabilitate al stocului. N-ați vrea să fiți în locul firmei Blackberry care avea stocuri de peste 1 miliard de dolari în telefoane, stoc a cărui valoare a devenit aproape 0 în momentul în care s-a lansat primul iPhone (fără ca telefoanele să fi părăsit depozitele și fără ca ele să sufere vre-o modificare fizică). Atunci când vă calculați indicatorii, trebuie să luați în calcul valoarea reală a stocului (cea pe care clienții sunt dispuși să o plătească) nu cea care rezultă din contabilitate. În cazul unei vânzări a stocului, nu contabilul spune cât ar trebui să primiți, ci clienții.

Așadar, costul banilor proprii este unul real, important, care trebuie să fie pus în bugetare.

Vă doresc succes în business!