Drumurile românești

Drumurile românești îmi inspiră o repulsie din inimă. În special cele care-și zic „naționale”. Iar dintre acestea, am două pe care le urăsc în mod deosebit (poate și pentru că merg des pe ele): DN 1 și DN 13. Merg deseori pe drumurile astea, pe DN1 între Câmpina și Brașov (și invers) și pe DN 13 între Brașov și Tg. Mureș. Sunt, parcă, făcute în dușmănie față de șoferi: sunt drumuri înguste, șerpuite, cu viraje strânse și nesemnalizate, cu limitări de viteză făcute în răspăr. N-ai de ce să te miri: sunt vechile drumuri de căruțe, oieri, etc. care legau Muntenia de Transilvania. Drumurile astea vechi au fost asfaltate, au fost modernizate pe alocuri și li s-a dat pompoasa denumire de „naționale”.

Dincolo de asfaltare și marcare, modernizarea a constat din faptul că pe mici porțiuni se dublează un sens de mers, așadar e loc de depășire. De fapt, sunt locuri unde toată lumea se repede ca apucata să se depășească unii pe alții, în acei câțiva metri de urcuș (că pe urcuș sunt practicate dublările astea). Spre exemplu, pe DN 13 e făcută o asemenea dublare la intrarea într-un loc sinistru care se numește „Pădurea Bogății”.  Dublarea e pusă pe serpentine, adică curbele sunt foarte strânse. Se clatină mașina pe curbele alea de zici că ești cu vaporul.

Pe DN 1 dublările astea sunt puține și, oricum, sunt blocate de mașini. Pe DN 1 sunt mașini peste tot. Pe drum și pe marginea drumului. Sinaia și Bușteni sunt aproape permanent blocate (aș putea să renunț la nuanța asta cu „permanent”). Ca să nu mai zic de faptul că DN 1 are semn de STOP la ieșirile din Sinaia. Drum „național” cu semn de STOP.

Să mă refer puțin și la restricțiile de viteză pe drumurile românești, care, chiar dacă pare că sunt făcute în scopul evitării accidentelor, de fapt conduc la accidente. Atât pe DN 1 cât și pe celălalt mirabil drum „național”, DN 13, viteza maximă legală este de 100 km / h. Câteodată, brusc, fără nici o avertizare prealabilă, apare câte o restricție la 30 km / h. Poate fi la un pod, poate fi la o dublare de sens de mers (așa cum povesteam mai sus), poate fi fără nici o logică. Imaginați-vă că sunt două mașini care merg în siguranță, la distanță una față de cealaltă, deodată cea din față frânează, fără nici un motiv aparent, la 30 km / h. Nu se întâmplă neapărat accident, dar pasagerii ambelor mașini sunt, cu siguranță, zguduiți. Real. Porțiunea cât drumul „național” 13 merge prin locul sinistru cunoscut drept „Pădurea bogății” (șerpuit, îngust, tunel de crengi deasupra șoselei), viteza este limitată la 60 km / h cu limitări pe alocuri la 30 km / h.

Marginile drumurilor (ambelor) „naționale” sunt jalnice. Parcările (să folosim denumirea asta improprie) sunt niște mici alveole betonate în care pot să încapă două – trei mașini. Rareori aceste alveole sunt dotate cu niște mese de lemn slinoase și un coș de gunoi. Permanent deșeurile, ambalajele, hârtiile igienice folosite sunt aruncate peste tot. Dacă alveola este la marginea unui mic abrubt (așa cum este în locul sinistru numit „Pădurea bogății”) poți fi sigur că gunoaiele se duc până jos. Se aruncă orice oriunde. Dacă te oprești într-o asemenea „parcare” pe oricare dintre drumurile românești, trebuie să ai stomacul tare, că e nasol.

Pe ambele drumuri, și, în general, pe drumurile românești, pe margine, poți găsi vânzătorii de suverniruri. În niște căsuțe de lemn, oamenii ăștia vând tot felul de chestii, de la ii până la portrete ale lui Vlad Dracul pe bucăți de lemn. Ca să se oprească la suveniruri, șoferii frânează brusc și neașteptat pentru că au văzut un loc liber pe marginea șoselei unde se pot opri. (Un loc special în inima mea îl are locul denumit Dedulești de pe drumul „național” – la fel de național ca toate celelalte – 7. Dar ăla merită un articol separat). Suvenirurile astea (Comarnic, Sinaia, Țigmandru, etc.) sunt invitație la accident.

Intersecțiile drumurilor sunt pentru cei care au piciorul puternic pe frână și centuri de siguranță puse. În orice moment cineva se poate opri în fața ta ca să facă la stânga. Fără refugiu de siguranță, fără nimic, pur și simplu se oprește în fața ta ca să facă stânga. Nici când face cineva dreapta (într-o eventuală parcare din asta mizerabilă, descrisă mai sus, spre exemplu) nu e ușor, acel cineva (inclusiv fiecare dintre noi) va încetini cât de mult poate, încetinind astfel, tot fluxul de pe sensul lui.

Căruțele. Las pentru aproape final una dintre cele mai faine capcane de pe drumurile astea. Cu toate că există niște reglementări care interzic căruțelor să umble pe drumurile „naționale”, căruțele nu le știu. Căruțele merg încet, virează fără să respecte nici o regulă, sunt fără lumină, etc. Să nu mai zic de cazul extrem în care căruțașul adoarme în căruță și lasă calul / caii / boii, etc. să meargă după bunul lor plac. Știu, pare greu de crezut că se întâmplă asta pe drum „național” în secolul XXI, dar așa se întâmplă.

Oare de ce sunt în halul ăsta drumurile naționale? Așa e normal să fie? Nu mai departe de noi, în țara vecină și prietenă, Ungaria, drumurile naționale trec rareori prin localități, au cât mai puține intersecții, de multe ori au separator de sensuri și două benzi pe sens, ca să poți depăși în siguranță.

Să facem niște calcule.

În România sunt înmatriculate în acest moment 8.749.390 de mașini. Să presupunem că jumătate dintre acestea sunt real folosite (sunt sigur că procentul este mai mare, dar pentru calculele noastre jumătate este suficient), ceea ce înseamnă că sunt pe drumuri 4.374.695 mașini. Să presupunem că fiecare dintre aceste mașini face plinul o dată la două luni, iar un plin este de 50 de litri. Acest lucru înseamnă că cele peste 4 milioane de mașini folosesc la fiecare două luni 50 de litri de combustibil (100 la 4 luni), ceea ce înseamnă 1.312.408.500 litri de combustibil anual. La un preț mediu de 5,5 lei pe litru de combustibil (benzină sau motorină, egal), asta înseamnă că se cheltuie 7.218.246.750 de lei (7 miliarde de lei pe combustibil anual). Din această valoare, 19% e TVA, adică 1.152.493.179. Restul, până la 50% sunt restul taxelor, adică 2.456.630.196 (2 miliarde jumate de lei). Acești bani ar trebui să meargă la construcția de drumuri.

Suplimentar, să presupunem că dintre mașinile care merg, jumătate din ele merg și prin afara localităților, deci cumpără vignetă care costă 120 de lei pe an. Valoarea totală a acestor vignete ar fi de 262.481.640 de lei (puțin peste un sfert de miliard). Adunând cele două sume obținem 2.719.111.836 lei, bani care ar trebui să fie alocați modernizării sau construcției de drumuri.

Am găsit că reabilitarea unui km de drum costă 800.000 eur. Personal mi se pare foarte – foarte mult, dar, așa să fie. Asta înseamnă în lei (că în lei sunt calculele noastre) 3.880.000 lei. Dacă avem 2,7 miliarde lei și un km de drum reabilitat costă 3.880.000, asta înseamnă că în fiecare an sunt bani pentru reabilitarea a 700 de km de drumuri. Să presupunem, mai departe, că am greșit eu (smiley) cu 30% și doar 70% din calcule sunt corecte, ceea ce înseamnă că se pot reabilita 490 de km de drumuri anual. Ați văzut drumurile românești reabilitate? Eu, nu. Unde se duc banii ăștia?

Descărcați aici fișierul Excel cu calcule.

Vă doresc succes în business.